Copilul care refuză să meargă la școală, cu durerile de burtă de luni dimineața, cauzele ascunse și întoarcerea în clasă făcută treptat, nu amânată
Copilul care refuză să meargă la școală nu chiulește
Luni dimineața, copilul se plânge de dureri de burtă, are greață ori dureri de cap, plânge la ușă și se agață de părinte. Sâmbăta și duminica, simptomele dispar ca prin minune, la fel ca în vacanță. Mulți părinți cred că e un capriciu ori o lene. Psihologii vorbesc însă despre refuz școlar, o situație diferită de chiul.
Copilul care chiulește ascunde absențele de părinți și preferă să fie în altă parte. Copilul cu refuz școlar stă acasă, cu știrea părinților, și trăiește o anxietate reală, adesea intensă, legată de școală. Între 1 și 5% dintre copiii de vârstă școlară trec, la un moment dat, printr-o astfel de perioadă.
Momentele de risc
Refuzul școlar apare mai des în momentele de trecere: la intrarea în clasa pregătitoare ori în clasa întâi, pe la 5-7 ani, la trecerea în gimnaziu, pe la 10-11 ani, cu profesori noi și o organizare diferită, și la intrarea în liceu, pe la 14 ani. Revenirea după o vacanță lungă ori după o boală care a ținut copilul acasă săptămâni întregi e un alt moment sensibil. Copiii foarte conștiincioși, perfecționiști, cu note mari, sunt și ei expuși, pentru că frica de a greși poate deveni copleșitoare.
Simptomele fizice sunt reale
Durerile de burtă, greața, durerile de cap și chiar vărsăturile nu sunt prefăcute. Anxietatea produce simptome fizice adevărate, iar copilul le simte cu adevărat. Ele apar, de obicei, seara, înaintea zilei de școală, și dimineața, și se ameliorează rapid odată ce se decide că rămâne acasă.
Primul pas e un control la medicul de familie ori la pediatru, pentru excluderea unei boli. Dacă nu se găsește nimic, întrebarea se mută de la „ce îl doare” la „de ce se teme”.
Cauzele și discuția cu copilul
La copiii mici, cauza cea mai frecventă e anxietatea de separare: frica de a fi departe de părinte, uneori amplificată de o schimbare în familie, o boală, o mutare, nașterea unui frate ori divorțul. La copiii mai mari, cauzele țin mai des de școala însăși: un coleg care îl hărțuiește, un profesor de care se teme, notele, frica de a vorbi în fața clasei ori de a mânca la cantină, lipsa prietenilor, dificultățile de învățare nediagnosticate.
La adolescenți, refuzul școlar poate fi semnul unei anxietăți sociale ori al unei depresii. Uneori, motivul e un singur eveniment rușinos, care pentru adult pare minor, dar pentru copil e uriaș.
Întrebarea „De ce nu vrei la școală?” primește, de obicei, un „nu știu”. Copiii nu își înțeleg mereu propria anxietate ori nu au cuvinte pentru ea. Întrebările concrete și calme ajută mai mult: „Care e cea mai grea parte a zilei?”, „Ce oră îți place cel mai puțin?”, „Cu cine stai în pauză?”. Momentele relaxate, la o plimbare ori în mașină, sunt mai bune decât o discuție față în față, dimineața, la ușă.
Discuția cu învățătoarea, cu dirigintele și cu consilierul școlar completează imaginea. Profesorii văd adesea lucruri pe care părinții nu le pot vedea.
Fiecare zi acasă face întoarcerea mai grea
Principiul cel mai important, pe care psihologii îl repetă constant, e că evitarea hrănește anxietatea. Fiecare zi petrecută acasă aduce o ușurare imediată, dar face întoarcerea de a doua zi și mai grea. După câteva săptămâni de absență, copilul are și restanțe la lecții, și întrebări de la colegi, care adaugă motive noi de teamă.
De aceea, scopul e întoarcerea la școală cât mai repede, chiar dacă treptat. Un plan stabilit împreună cu școala începe, de exemplu, cu 1-2 ore pe zi, cu o oră preferată ori cu o activitate plăcută, și crește apoi progresiv.
Planul cu școala, ecranele și somnul
Câteva măsuri ajută mult. O persoană de încredere din școală, profesor, consilier ori asistentă, la care copilul poate merge când simte că anxietatea crește. Un loc liniștit în care se poate retrage câteva minute. Un coleg care îl așteaptă la intrare dimineața. O despărțire scurtă la poartă, fără lungi negocieri. Acasă, zilele de absență nu trebuie să fie mai atrăgătoare decât școala. Fără ecrane, jocuri și ieșiri în orele de curs, copilul nu primește, fără să vrea, o recompensă pentru evitare. Somnul scurt și jocurile pe ecran până târziu în noapte agravează aproape orice formă de anxietate. Un copil care doarme 6 ore în loc de 9-11, cât îi trebuie la vârsta școlară, se trezește iritabil și mai vulnerabil la temeri. Ora de culcare constantă, telefonul lăsat afară din dormitor și diminețile fără grabă, cu micul dejun luat acasă, fac lunile mai ușoare. Uneori, doar reglarea somnului reduce vizibil plângerile de dimineață.
Ajutorul specializat
Dacă refuzul durează mai mult de 2 săptămâni ori se repetă, ajutorul unui psiholog pentru copii e recomandat. Terapia cognitiv-comportamentală, care îl învață pe copil să-și recunoască și să-și gestioneze anxietatea și îl expune treptat la situațiile temute, are cele mai bune rezultate.
Unele semne cer o intervenție urgentă: tristețe profundă și persistentă, retragere completă, tulburări mari de somn ori de alimentație și orice mențiune despre a nu mai vrea să trăiască. În aceste situații, părinții iau legătura imediat cu medicul pediatru, cu un psihiatru pentru copii ori cu serviciile de urgență.
Calmul părinților
Copiii citesc anxietatea părinților. Un părinte care la ușă pare mai speriat decât copilul îi transmite, fără cuvinte, că școala e un loc periculos. Un ton calm, ferm și cald, „Știu că e greu și știu că poți”, și un plan clar, cunoscut dinainte, îi dau copilului siguranța de care are nevoie pentru primul pas peste prag.